Bună

Bine ati venit! Sint György Dragomán, scritor maghiar.

In 2002, schimbam canalele TV si am dat peste un interviu cu Helmuth Duckadam la televiziunea maghiara de stat, in cadrul unui program pentru minoritatea romana. Pe vremea aceea, traiam in Budapesta de 15 ani deja – familia mea a plecat din Transilvania, din Tirgu-Mures, in 1988. Dar romana pe care o invatasem la scoala si la joaca era suficient de buna incit sa-l inteleg pe Duckadam, chiar si fara subtitrare. Povestea despre antrenamentele facute dupa Cernobil si zicea ca, desi accidentul era tinut secret, fotbalistilor li se spusese ce s-a intimplat, iar ei, portarii, fusesera sfatuiti sa “evite contactul cu mingea”. Evident, era o propunere absurda si nu-mi venea sa cred ce aud.

O vreme, nu mi-am putut scoate din minte cuvintele acelea… Dar nu le auzeam spuse de un adult, ci ca si cum ar fi fost rostite de o voce de copil. Mi-am dat atunci seama ca voi scrie o poveste si ca esenta ei va fi aceasta fraza. Asa am gasit vocea lui Dzsata si am scris Sfirsitul lumii, povestirea care urma sa devina al treilea capitol din cel de-al doilea roman al meu, Regele alb.

Vocea lui Dzsata este un fel de monolog tinut cu respiratia intretaiata; personajul vorbeste intruna, vrea sa ne povesteasca toate aventurile prin care a trecut. Atit de puternica a fost vocea lui, incit am continuat sa o aud si, dupa ce am scris si cea de-a treia povestire, in care Dzsata vorbeste cu aceeasi incapatinare despre peripetiile lui, mi-am dat seama ca scriu, de fapt, un roman, iar acest roman va fi despre copilaria mea, o carte pe care mi-am dorit dintotdeauna sa o scriu. Stiam ca nu va fi o relatare obiectiva din punct de vedere istoric despre Romania anilor ’80, ci mai degraba o descriere psihologica si emotionala amanuntita a unei copilarii traite in teama si pericol, o carte despre libertatea intr-o lume in care libertatea nu trebuia sa existe.

Pentru fiecare povestire am pornit de la obiecte si imagini din propria mea copilarie, dar vocea lui Dzsata era suficient de puternica incit sa ia totul in stapinire si sa faca o aventura din orice. Cele 18 povestiri se imbina precum piesele dintr-un puzzle, dind nastere unui roman despre copilaria intr-o societate totalitarista, a carei atmosfera seamana foarte bine cu cea din Romania copilariei mele.

Cind tatal lui este dus intr-un lagar, Dzsata incepe sa-si dea seama ca, pentru el, copilaria s-a incheiat. De-a lungul celor 18 capitole, trece prin nenumarate peripetii, care ne arata mersul absurd al lucrurilor intr-o societate inchisa, din perspectiva omului obisnuit. Dzsata incearca sa duca o viata normala de copil, sa mearga la scoala, sa faca pozne, sa se indragosteasca, sa se bata cu gastile, sa caute comori – dar, de asemenea, incearca sa-si afle noul rol in familie, ajutindu-si mama si impacindu-se cu tacutul bunic, neincetind sa spere ca-si va revedea tatal intr-o buna zi.

Cind lucram la Regele alb nu-mi imaginam ca va ajunge sa fie tradus in 25 de tari, dar ma intrebam adesea daca va fi publicat in Romania. Mi se parea foarte important. De aceea, am fost extrem de incintat cind Editura Polirom a decis sa-l publice. Si mai fericit am fost aflind ca va fi lansat impreuna cu exceptionalul roman al lui Attila Bartis, Plimbarea. Amindoi ne-am nascut la Marosvasarhely (Tirgu-Mures) si cred ca acesta este, intr-un fel, un gest simbolic: a trebuit sa parasim Transilvania si Romania, dar acum cartile noastre se intorc.

Faptul ca aceasta carte apare in romaneste e ca o mica aniversare. N-am sa uit niciodata ziua in care am primit textul tradus de Ildiko Gabos-Foarta. Faptul de a-l citi in romaneste a fost o experienta sublima; desi romana mea e deplorabila, iar vocabularul nu mai e ce-a fost odata, sa-mi citesc propriul roman in romaneste a fost fascinant. Pentru ca totul a pornit de la o fraza rostita in romaneste… Sper ca domnului Duckadam o sa-i placa.

(Text luat din Suplimentul de cultura )