Sursa: Suplimentul de Cultura

Adriana Babeti

O zi perfecta, duminica. Ma plantez de foarte devreme cu un snop de carti si reviste la masa din curte, sub bolta de umbra pe care-o fac, imbirligate, crengile de nuc, cais, soc si liliac. Senin, soare potolit, mierle, gugustiuci, macalendri si cintezoi prin pomi, triluri si ciripituri, cite-o caisa zemoasa pac in iarba, motanul Napoleon din vecini intins pe aleea din caramizi vechi. Imi vine sa ma fac George Cosbuc si inalt intr-un pastel imn de slava naturii si verii tihnite.

Nimic tulbure in aer, nici o amenintare. Zac pur si simplu, cu ochii pironiti in muscate mai bine de-o ora, ca in transa, pina cind mama lesina si aud pe fereastra deschisa un bufnet din camera. Brusc, ziua se rupe ca o zdreanta si din nou simt cum granita spre dezastru e cit un fir. Abia dupa ce pleaca doctorita si dupa ce mama adoarme ma cuprinde frica.

Nu mare, ci una mica, imprastiata. Exact ca in copilarie, ca sa mi-o birui, pun mina pe prima carte care-mi cade in mina, ma cufund in fotoliu si, de straja pina dimineata, dau gata Regele alb. Despre cit de bine facuta e cartea lui Gyorgy Dragoman si-au dat cu parerea zeci de cronicari din 20 de tari unde romanul a aparut. N-am sa povestesc de ce mi-au placut atit de mult cele 18 piese si nici de ce toate la un loc au avut asupra mea un efect intremator, cit o tona de sunatoare. Despre altceva vreau sa scriu aici. Despre limba romana din Regele alb. Adica despre minunata traducere a lui Ildiko Gabos-Foarta. De fapt, despre Ildi. Inainte de a-i fi lui Serban sotie, inger pazitor si partener in citeva curajoase expeditii de trecut poezia de pe un mal pe altul, adica din maghiara in romana, ea a fost (si cred ca a si ramas) un prozator si-un ziarist de mare talent. Povestirile, reportajele, interviurile pe care i le-am citit inainte de ’90 erau scrise in romaneste, dar le-ar fi putut compune la fel de bine in maghiara sau germana, cu aceeasi mina sigura.

Luni dupa-amiaza am sunat-o si i-am spus ca truda ei m-a scos cumva la liman. A spus ca e meritul lui Gyorgy. Am spus ca stiu asta, dar ca e decisiv cum suna povestea micului Dzsata in romaneste. A spus ca Serban a ascultat tot romanul cap coada si a fost multumit. Am spus ca asta chiar ca e ceva extraordinar si am vrut sa stiu cum a lucrat cu Gyorgy. A spus ca Dragoman s-a purtat ca un superprofesionist, fiindca a facut un soi de indreptar pentru toti traducatorii lui din lume. Adica a luat zeci de cuvinte greu de inteles pentru un american, un suedez sau neamt, ba chiar pentru cineva din Ungaria. Cum ar fi? Cum ar fi yala sau cordeluta sau suflatoare sau trageri sau snururi de la uniforma pioniereasca sau matricola. Linga unele a pus chiar fotografii de acum 30 de ani, nu cumva talmacii sa incurce borcanele.

Sint sigura ca, intre toti, Ildi ar putea usor capata premiul intii cu coronita pentru fiecare fraza, dar mai ales pentru cum a stiut sa pastreze suflul povestii pe care-o insira precipitat un baietel din Tirgu-Muresul anilor ’80, cind amesteca incredibil dezastrul si speranta plina de bucurie, brutalitatea si tandretea, injuratura si poezia, patosul cu cinismul si umorul. Multe finaluri au dat cu mine de pereti, dar nici unul nu m-a luat prin surprindere asa cum a facut-o cel de la pagina 186. Acolo, in porcaria tisnita din ultimele doua cuvinte, cred ca s-a dus cel mai mare meci RO-HU. Scorul cred ca-i egal, daca nu cumva chiar un 1-0 pentru noi (la penaltiuri, in prelungiri). Sau, ca sa ne miscam pe tabla de sah: acolo maestra Ildi a dat sah la rege.