Sursa: Cotidianul 07 Iul 2008
Andra Matzal

Uneori, atunci când scriitorii au de-a face cu o parte tragică a istoriei, asupra căreia s-au depus aluviunile multor discursuri politice şi pagini de beletristică, una dintre cele mai bune soluţii este să-şi construiască un narator copil, garantând astfel un soi de neutralitate, de autenticitate care scapă ochiului matur. Aşa a făcut şi Jonathan Safran Foer cu „Extrem de tare şi incredibil de aproape”, unde Oskar, un băieţel de 11 ani, povesteşte propria variantă despre atentatul de la 11 septembrie, şi aceeaşi formulă o aplică György Dragomán în romanul „Regele alb”, carte apărută în 2005, la fel ca aceea a scriitorului american.

Dacă Oskar este foarte precoce, copilărind la Manhattan, Dszátá, personajul lui Dragomán, este un băieţel obişnuit care face, la persoana întâi, o istorie a comunismului pe propria piele. În cele 18 capitole ale cărţii, tradusă în limba română de Ildikó Gábos-Foarţă, decupează fragmente din viaţa lui cotidiană dintr-un oraş din România anilor ’80, impregnată, până la cele mai mici detalii, de constrângerile regimului totalitar şi de vigilenţa Securităţii.

Povestind cu egală detaşare întâmplările amuzante, dar şi episoade despre banalitatea răului devenită regulă în comunism, Dszátá interpretează şi descoperă „la firul ierbii” mecanismele unui sistem infiltrat în pânza freatică a realităţii. Crezând, în primă instanţă, că tatăl său a plecat alături de colegii săi într-o misiune de cercetare secretă, copilul va afla că, de fapt, destinaţia lui reală era Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde avea să fie reeducat prin muncă pentru „activităţi subversive antistatale”.

Rămas cu mama sa în oraşul generic, unde jucăriile sunt puţine şi, de cele mai multe ori, improvizate, şi caramelele „adevărate” sunt un exotism, Dszátá continuă să-şi aştepte tatăl, sperând că se va întoarce să-l ducă la mare, pe acest fundal al expectativei derulându-se episoade care, puse cap la cap, se întinde pe o perioadă de un an şi jumătate.

Mai toate întâmplările, mai mult sau mai puţin banale, sunt împachetate într-un umor negru, al cărui ingredient-cheie sunt tocmai contrastul dintre tonul şi inocenţa naraţiunii, pe de o parte, iar pe de alta, scenele povestite. Într-unul dintre cele mai puternice episoade ale cărţii, copilul îl are de înfruntat pe nea Gică, antrenorul-terorist, care, pentru a-şi mobiliza elevii împotriva Avântului – echipa armatei – îi cam torturează.

În plină criză, un colonel îl anunţă cu maximă precauţie pe Dszátá, în rolul de portar, că în Marea Uniune Sovietică s-a produs un accident la o centrală nucleară, aşa că în timpul jocului nu va trebui să atingă mingea, aceasta adunând radioactivitatea din iarbă. Copilul-narator relatează totul fără precauţii, fără menajamente şi fără nici un substrat ideologic: dilema pe care o are în timpul meciului se află pe acelaşi loc cu accidentele de joacă din spaţiile improvizate şi cu vederea primului cadavru într-un câmp, toate acestea făcând parte dintr-o lungă serie de descoperiri.

Dragomán este foarte atent la personajul său – care poate fi citit şi ca un alter ego, din moment ce scriitorul maghiar s-a născut în 1973 la Târgu-Mureş, unde a şi locuit până la 15 ani, când a plecat la Budapesta -, folosindu-se de experienţa personală şi de exerciţiul scriitoricesc pentru a-l feri de efectul artificial şi de emfază. Scrise cu fraze lungi, explicative, într-o logică a limbajului copilăresc, cele 18 povestiri din roman sunt construite fără cusur, după cele mai simple şi eficiente reguli ale tensiunii şi ale tragicomicului. Aşa se explică succesul de proporţii al „Regelui alb”, cel de-al doilea roman al lui Dragomán, în afara României.

Autorul a studiat engleza şi filozofia la Budapesta, fiind totodată şi unul dintre cei mai apreciaţi traducători de literatură anglo-saxonă din Ungaria. De altfel, Dragomán se află la ora actuală într-un turneu de promovare în SUA. Un cronicar de la „New York Times” scria la sfârşitul lunii trecute că „Regele alb” este povestea unui „Huck Finn al Războiului Rece, bătând străzile dintre blocurile de beton”, scrisă într-o limbă „sclipitoare şi plină de acrobaţii, cu propoziţii-serpentină”, în timp ce „The Washington Post” apreciază simplitatea limbajului şi efectele suprarealiste.